Ștefan Pascu s-a născut în 14 mai 1914, în Apahida, județul Cluj şi a decedat în ziua de 2 noiembrie 1998 în Cluj-Napoca. A fost istoric, membru titular al Academiei Române, membru supleant al CC al PCR. Ştefan Pascu a fost o personalitate marcantă a culturii românești din a doua jumătate a secolului XX. Era specialist în istoria evului mediu și modern, remarcându-se prin bogata activitate ştiinţifică în variate domenii istoriografice, elaborând opere fundamentale cu privire la evul mediu românesc și la mișcarea pentru libertate și unitate națională.
În semn de recunoaştere şi preţuire a vastei activităţi desfăşurate de istoricul şi academicianul Ştefan Pascu, conducerea şcolii din Apahida, locul său natal, a decis în anul 2000, ca actuala şcoală, ridicată pe aşezământul celei vechi, să-i poarte numele.
El însuşi spune: „am fost stăpânit fără contenire de sentimentul datoriei şi îndatoririlor de mare răspundere ce se cer unui om care s-a dedicat studierii, cunoaşterii şi reconstituirii trecutului omenirii, a vieţii poporului său şi a ţării sale”.[1]
Dintre studiile pe care le-a urmat, amintim: Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din Cluj (1934-1938) cu mențiunea “Magna Cum Laude”, bursă de studii la Academia Română din Roma, Şcoala de paleografie, diplomtică şi arhivistică de la Vatican, membru al Şcolii Române din Roma (1940-1942), doctoratul în litere și filosofie (1942) cu teza “Petru Cercel şi Ţara Românească la sfârşitul secolului al XVI-lea”, doctor docent în 1963.
Activitatea sa ştiinţifică a început cu funcţia de: asistent (1943-1948), a continuat ca şi conferenţiar (1948-1962), profesor universitar la Catedra de Istorie Medie din cadrul Facultăţii de Istorie a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj (1962), decan al Facultăţii de Istorie şi Filosofie (1968-1976) și rector al Universității „Babeș-Bolyai” (1968-1976). În paralel cu activitatea universitară, Ştefan Pascu a fost cercetător, director adjunct (1969-1973) şi director al Institutului de Istorie şi Arheologie din Cluj (1973-1990).
A fost autor a numeroase cărți, studii, articole, comunicări, prelegeri şi manuale privitoare la diverse aspecte ale istoriei medii și moderne a României. Dintre acestea amintim: Istoria Transilvaniei (1944), Petru Cercel și Țara Românească (1944), Răscoale țărănești în Transilvania (1947), Meșteșugurile din Transilvania până în sec.XVI (1954), Bobâlna (1957), Războiul țăranilor din 1784 sub conducerea lui Horea, Cloșca și Crișan (1957), Rolul cnezilor din Transilvania în lupta antiotomană a lui Iancu de Hunedoara (1957), Războiul țărănesc din anul 1514 de sub conducerea lui Gheorghe Doja (1959), Formarea Națiunii Române (1967), Pietre de temelie din trecut pentru vremurile de astăzi (1967), Marea Adunare de la Alba-Iulia (1968), Histoire de la Roumanie des origines a nos jours (1970 Lyon) – coautor, Voievodatul Transilvaniei - 4 vol. (1971-1989), Avram Iancu. Erou și martir (1972), Mihai Viteazul. Unirea și centralizarea Țărilor Române (1973), Gândirea istorică în Academia Română 1866-1918 (1978), A History of Transylvania, Detroit, Wayne University State Press (1982), Ce este Transilvania? (1983), Făurirea statului național unitar român, vol 1-2 (1983-1984), Izvoarele răscoalei lui Horea, vol.1-4 (1982-1984), Revoluția lui Horea (1984), The making of the Romanian unitary national state (1988), “Istoricul Academiei Române. 125 de ani de la înființare” (1992).
A fost coautor al unor lucrări de sinteză ca: Documente privind istoria României sec. XI-XIV, 6 vol. (1951-1955), Din Istoria Transilvaniei (1961), Istoria României. Compendiu (1969), Bibliografia istorică a României - 6 vol. (1979-1984), Populație și societate - 3 vol. (1972-1980), George Barit și contemporanii săi - 8 vol. (1973-1989), Documenta Romaniae Historica, vol. 10 (1351-1355) (1977), Istoria Clujului (1974), 1850. Clujul istorico-artistic (1974), Monumente istorice de artă religioasă din Arhiepiscopia Vadului, Feleacului și Clujului (1982), Atlas istoric (1971), Atlas pentru istoria României (1983), Istoria gândirii și creației științifice românești (1982).
A fost unul dintre monografii cei mai de seamă al Marii Uniri care a demonstrat în plină perioadă comunistă, caracterul românesc al Basarabiei şi Bucovinei, prin argumente istorico-monografice şi atlase istorice, ceea ce a atras mânia conducerii Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste.
A fost afiliat la: Academia Portugheze de Științe Istorice (1978), Academia Internaționale de litere şi arte moderne din Roma (1989), Academia Internațională Mediceea din Detroit (1989), Societatea de Ştiinţe Istorice din România, preşedinte al Comisiei Internaţionale de Demografie Istorică şi al Asociaţiei Oamenilor de Ştiinţă, filiala Transilvania.
I s-a conferit titlul de membru de onoare al: Universităţii din Strasbourg (Franța), Universitatea Columbus (Ohio, USA), Wayne University din Detroit (Michigan, USA) şi a primit premii și distincții: premiul I al Ministerului Instrucțiunii Publice (1944, 1961), premiul Academiei Române (1947, 1956), „profesor emerit”, „om de ştiinţă emerit”.
În general, în lumea istoricilor, aceste remarcabile realizări ale academicianului Ştefan Pascu sunt cunoscute. Împreună cu elevii clasei a VII-a B, în anul şcolar 2011-2012, am reuşit să-l intervievăm pe unul dintre cei doi fraţi în viaţă ai celei mai importante personalităţi locale, Ioan Diudea, în vârstă de 86 de ani şi pe nepoata de soră a celor doi, Eugenia Moldovan în vârstă de 67 de ani. Gâtuiţi de emoţie, au venit pe rând, la interval de o săptămână şi au povestit unei clase de elevi evenimente inedite din viaţa remarcabilului lor frate, respectiv unchi.
S-a născut în Apahida, fiind al doilea fiu al familiei, „…tatăl lui, Ion Pascu, soldatul Ion Pascu, a murit în război și nu s-a mai întors. Deci când avea el 2 ani a venit într-o permisie…aici unde este parcul a fost cu ani în urmă, atunci, cimitir. Cimitirul satului, primul cimitir a fost unde este parcul şi îi spunea Țințirim… la cimitir. Tatăl lui a venit într-o permisie îmbrăcat militar, când a plecat în armată el nu se născuse. După i s-a născut și la 2 ani se juca aici cu copiii. Aici, în cimitirul ăsta numit Țințirim și a apărut acest soldat, tatăl lui, care nu l-a cunoscut, dar tatăl lui…îi spus sigur îi el că e cel mai mic și s-a dus spre el , și l-a luat în brațe și a început să plângă și a spus: „eu sunt tatăl tău”. Mă rog, atunci deci, l-a văzut la doi ani … ceea ce nu și-a prea amintit și pe urmă a plecat înapoi și n-a mai venit. Deci a fost un copil orfan de tată, de mamă, nu…”[2]
După moartea soţului, mama renumitului istoric s-a recăsătorit şi a mai avut încă patru copii: „ cel mai mare, Dumitru, pe urmă Ștefan, pe urmă Letiția - sora, mama mea, pe urmă Ionel care trăiește, stă lângă biserica de lemn și pe urmă Roman care este la Cluj. El a făcut chimia, inginer chimist și a fost la Sanex pe la Sighișoara, în fine și cel mai mic Lazăr, care a locuit aici în casa părintească, fiind cel mai mic copil și care a decedat si el. Deci, mai trăiesc doar doi, deci… au fost cinci băieți și o fată. Au murit cam în ordine.”[3]
De mic copil a dovedit o sete de carte ieşită din comun. La şcoala elementară din Apahida, râvna şi dragostea lui pentru învăţătură l-au scos în evidenţă, făcându-l pe dascălul său, Nicolae Cumpătă, să îl remarce imediat: „ în clasa a treia când era, îi învăța pe cei din clasa a IV-a. A fost ales … ca să învețe copiii din clasa a IV a și el era în clasa a III a … Deci, uneori acești ucenici erau mai mici decât cei ce le erau în încredințați spre supaveghere și educare. Elev în clasa a III a învăţa pe copiii din clasa a IV a şi de atunci a îndrăgit profesia de dascăl…s-a făcut dascăl.”[4] Nepoata lui Ştefan Pascu, doamna Eugenia Moldovan le-a citit elevilor un fragment dintr-un interviu acordat de Ştefan Pascu în care îşi aminteşte de învăţătorul său din Apahida: „cu duioşie îmi aduc aminte şi azi, după atâţia ani, de vrednicul meu învăţător Nicolae Cumpătă” care a reuşit să-i convingă pe părinţii marelui istoric să-l dea mai departe, la şcoală. Vremurile erau grele, părinţii erau ţărani, iar toată bogăţia lor era pământul: „bunica avea chiar mult pământ, dar atunci nu erau servicii, să ai bani … deci trebuia să muncești pământu`, să crești animale, să le vinzi, ca să îți faci bani și vă spun: s-a vândut vacă, s-a vândut porc, se vinde âââ deci a fost trimis la școală undeva ... scrie, chiar la insistențele învățatorului și atunci, bunica mea a văzut ăăă deci, era foarte inteligent, s-a născut și dornic să înveţe ăăa și asta așa și atuncia au insistat și l-au dat la școală, că altfel, probabil, nu l-ar fi dat. Din cei şase copii, cinci copii, numa` doi au făcut și facultate, dar șapte clase au făcut toată lumea. Deci, școala primară s-a făcut... ”[5]
Fratele, Ioan Diudea, continuă cu mândrie: „şi s-o-nscris la un liceu din Cluj - Liceul "Gheorghe Bariţiu" care şi astăzi există. O terminat cu bine liceu’. O fost un elev extraordinar de bun şî [şi], pă [pe] urmă, sigur, după terminarea liceului, o urmat facultatea. Deşi atunci, vă rog să reţineţi, din toată Apahida asta, cât este ie [ea] de mare, şî [şi] satele astea, nimeni, deci, nimeni n-o făcut facultatea, decât el singur. O făcut facultatea de istorie. O terminat ... cei patru ani de facultate ... cu bine. Excepţional şiii ... o fosttt ... repartizat după terminarea facultăţii ... la un liceu în Cluj. Ca profesor de liceu, de istorie binenţeles, că istorie o făcut el ... După terminarea facultăţii, după cum v-am spus, o fost un profesor la Liceul "Gheorghe Bariţiu" din Cluj unde ... o predat un semestru ... Asta o fost în '39, în '38-‘39. Pă urmă ... statu’ de-atunci, învăţământu’ de-atunci, direcţia învăţământ, i-o propus să margă [meargă] pentru studii în Italia ... Şi atuncea, după terminarea semestrului de la Liceul "Gheorghe Bariţiu", unde era profesor, o mers în Italia, să continuie studiile acolo, în Roma. Trei ani de zile o stat acolo [hrrr, ahh] ... În '39 a fost asta, în '40 ...”[6]
La întoarcerea din Roma a activat la Universitate, în Sibiu. Universitatea clujeană a fost refugiată până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Universitatea a revenit de la Sibiu, la Cluj, iar Ştefan Pascu şi-a continuat activitatea didactică.
Au urmat vremuri grele : ,,Ştefan Pascu a fost dat afară de la Universitate şi a fost cercetător la Institutul de Istorie. Provenind dintr-o familie de ţărani, a înţeles şi a simţit toate greutăţile celor din categoria respectivă. Din această cauză, era simpatizant al Partidului Social Democrat, care fiinţa în vremea respectivă. Apoi, s-a apropiat de PNŢ şi pe la sfârşitul lui 1949 sau începutul lui 1950, a organizat o manifestaţie a studenţilor ţărănişti. Aceasta a fost picătura care a umplut paharul şi care s-a adăugat la “păcatul” său cel mai mare şi anume, “Istoriei Transilvaniei”, publicată în 1944, sub egida Bibliotecii Vaticanului, carte pregătită în perioada în care a fost la Roma. Gândirea lui Ştefan Pascu şi eforturile sale de a demonstra continuitatea românească în Transilvania, eforturi materializate în paginile “Istoriei Transilvaniei”, au fost considerate drept naţionaliste, nefiind pe placul autorităţilor politice ale acelor vremuri. Drept urmare, a fost dat afară din Universitate, continuând să lucreze doar ca simplu cercetător în cadrul Institutului … perioada care a urmat eliminării tatălui meu din Universitate a fost deosebit de grea, pentru noi. În permanenţă, trăiam cu spaima în suflet, sub spectrul iminentei arestări şi a deportării la canal. Îmi amintesc de nopţile în care reprezentanţii autorităţilor veneau cu trăsura să-l aresteze pe tata. Dar, de fiecare dată, tata a izbutit să scape, pierzându-şi urma prin grădina din spatele casei. Cei trimişi să-l ridice plecau în cele din urmă, dar ştiam că vor reveni. Nu ştiam însă când anume vor reveni: peste câteva ore, peste o zi, o săptămână? Ştiam, cu certitudine, că vor reveni. Am trăit cu această spaimă devastatoare, până în 1964, când vremurile s-au schimbat din nou”.[7]
Despre această perioadă grea din viaţa lui Ştefan Pascu, vorbeşte fratele lui. În momentele de răscruce ale vieţii sale, s-a întors acasă, în Apahida, la ai lui : Șî-o vinit [venit] acasă. Cu fetița, cu soția, și-o stat acasăăă ... La noi acolo. ... Era foarte neliniștit ... Nu știa ce se va-ntâmpla. Era neliniștit, n-avea un pic de... şiii ... sigur, aveam de lucru, aveam, și ... să mă pregătesc să mă duc undeva la lucru ... El vroie [vroia] să vie [vină] și el cu mine, și zice, du-te numa’ că, mă duc io [eu]. Am io [eu] oameni la lucru șî el n-avea răbdare să steie [stea]...Șî [şi] odatăăă, na că am uitat, veneam cu niște fân, cu caru’. Şi când ieșim de la drumu’ Cojocnei în drumu’ ăsta principal (soneria), pe drum la vreo 100 de, vreo 20 de metri, vine o mașină mică. El era în spatele carului, cu o carte, citea ... și vine o mașină mică și imediat, brusc îmi taie drumu’ și mă oprește. Zice: ,,Domnule da’ ... cum mă opriți chiar așe [aşa] șî [şi] nu pot să ... și nu pot să mă duc.,, Zice: ,,Da’ nu stăm, n-ai nici o grijă!,, Două, doi oameni de-acolo, (soneria) de fapt doi profesori, și mărg [merg] la el în spatele carului și ce discută cu ei, ce nu discută dar, știu că ... vine la mine, el, Pascu cu ei și zice: ,,Măi Ionel, eu mă duc la Cluj. Mă duc acasă să mă-mbrac și am plecat la Cluj.,, N-am mai putut vorbi cu el despre ce-i vorba, că erau și ei acolo. S-o suit [urcat] în mașina mică și o plecat la Cluj. ... Deci, âââ situația cum s-o petrecut? Era terminat anul patru la facultatea de istorie și erau foarte slab pregătiți studenții, dar înainte de asta, cu un an de zile aveau ordin. El, ăăă toată materia predată studenților, s-o bată la mașină și s-o depuie la secretariat, ca anu’ următor, profesorii ăia tineri să predeie [predea]. Săăă, evoluțiaaa timpului sigur că crește, ... ș-atuncea o venit așa cum am zâs [zis], cei doi, după el și să margăăă [meargă]. O vrut să le deie [dea], diploma la studenți c-o terminat, și că tot, și el i-o examinat și-o zâs [zis] că nu poate să deie [dea], că-s foarte slab pregătiți. Și nu-i [neclar] că-n două luni de zâle [zile] să-i pregătească el, ș-apoi să le deie [dea] diploma. Sigur căăă o adunat studenții, o întrebat, uite care-i treaba șî de acord toată lumea, să vie [vină] să mai predeie [predea] el două luni. Ș-apoi le-o dat licența și [neclar], și pă [pe] urmă și-o continuat apoi facultatea. Așa cum am zâs [zis] rector o fost, academician, doctor docent, toate titlurile le-o avut.”[8]
Nu şi-a uitat niciodată originile, satul natal, consătenii. Şi-a iubit mama şi venea la muncile câmpului în concedii. Fratele dânsului povesteşte cum a vorbit Ştefan Pascu cu primarul Apahidei şi cum a contribuit la introducerea apei potabile în localitate, la extinderea spaţiului locativ al şcolii, cum i-a ajutat pe consătenii săi care mergeau la Cluj, îl căutau şi îl rugau să-i ajute în diverse probleme. Este emoţionant felul în care, fratele marelui istoric, povesteşte despre întâlnirea lor anuală: „ în fiecare an de Paști, venea el acasă. Și aducea o damijană [damigeană] de vin, da asta în fiecare an, [neclar] că venea și peste an acasă. Venea mult acasă. Da’ știu că de Paști venea cu o damijană [damigeană] mică de vin ș-aducea acasă de Paști.”[9]
Cu glasul tremurând, cu emoţie, Ioan Diudea îşi aminteşte că şi în ultimele clipe ale vieţii, pe patul de spital Ştefan Pascu nu a uitat istoria neamului, cercetării căreia şi-a dedicat viaţa: „... îmi pare foarte rău, când era bolnav, așe [aşa] cum am zâs [zis] ... era bolnav așe [aşa] cum am zâs [zis], în spital, ăăă am fost la el, mereu m-am dus la el. Soțâia [soţia], [neclar] apăi [apoi] ... aha [tușit] ... avea la ... la pat acolo avea, niște ziare, mai citea cărți și ... [neclar] Era Avram Iancu, acolo într-o carte și deschid io [eu] cartea și da zâc [zic], să văd dacă mai raționează, zâc [zic]: ,,- Auzi măi, cine-i ăăă ... cine-i ăsta?,, ,,-Cine-i domnu’ aesta [acesta]? [soneria] Păi tu, nu știi măi Ionel, mă? Ăsta-i Avram Iancu mă,,, o zâs [zis]. [răde] Deci, âââ m-o, maiii tăt [tot] așe [aşa] aaa printre cățile alea, că avea multe cărți, era Mihai Viteazul. Și, zâc [zic]: ,,-Da, ăsta cine-i? Da, cine-i aici?,, ,,- Măăă, păi tu nu știi, mă! Ăsta-i Mihai Viteazul, ăsta o fost, domnul României! ,, Deci, înregistra. Da, nu, nu era capabil să mai ... Mă, îl plimbam prin curtea spitatalului, pe acolo, pe coridor.”[10]
În anii ‘80, devenit între timp membru al Academiei Române, Ştefan Pascu a fost numit “fiu al satului” Apahida. Echivalentul de azi al “cetăţeanului de onoare” al unei localităţi: ,,a fost foarte popular … a venit atunci aici cu Mariana, fiica sa… deja mătuşa murise şi cuvântul care l-a luat a zis, că îi pare foarte rău… primul lucru când a zis …că nu-l aude mama lui şi cu soţia lui…”[11]
Astăzi, pe peretele din faţă al intrării în şcoala care-i poartă numele, în localitatea sa natală, Apahida, stau scrise cuvintele lui, ale academicianului profesor universitar doctor, Ştefan Pascu, care îi îndrumă pe micii săi urmaşi: „anii de şcoală, anii de facultate, grei şi frumoşi, i-aşi topi precum topeşti metalul din care iese incandescenta şarjă de oţel, într-un tot pe care l-aş numi anii căutărilor, ai descoperirilor, anii în care am fost tot timpul într-o lungă călătorie prin lume, s-o cunosc, să-i înţeleg fenomenele, „să redescopăr” în ştiinţă şi cultură ceea ce au descoperit alţii – adică să învăţ!”
Prof. Dana-Maria Sonkodi-Cozma
[1] Ştefan Pascu, Gândirea istorică în Academia Română (1866-1918), Discurs rostit la 29 ianuarie 1975 în şedinţa solemnă de ... şi Răspunsul academicianului Cristofor Simionescu, Editura Academiei RS România, 1975, p.4.
[2] Arhiva Liceului Tehnologic „Ştefan Pascu” Apahida, fond Ştefan Pascu, interviu cu Eugenia Moldovan, 31.05.2012, realizat de prof. Sonkodi-Cozma Dana şi elevii Fodor Robert, Pop Diana.
[3] Ibidem
[4] Ibidem
[5] Ibidem
[6] Arhiva Liceului Tehnologic „Ştefan Pascu” Apahida, fond Ştefan Pascu, interviu cu Ioan Diudea, 07.06.2012, realizat de prof. Sonkodi-Cozma Dana şi elevii clasei a VII-a B.
[7] http://www.zi-de-zi.ro/social/academicianul-din-apahida
[8] Arhiva Liceului Tehnologic „Ştefan Pascu” Apahida, fond Ştefan Pascu, interviu cu Ioan Diudea, 07.06.2012, realizat de prof. Sonkodi-Cozma Dana şi elevii clasei a VII-a B.
[9] Ibidem
[10] Ibidem
[11] Arhiva Liceului Tehnologic „Ştefan Pascu” Apahida, fond Ştefan Pascu, interviu cu Eugenia Moldovan, 31.05.2012, realizat de prof. Sonkodi-Cozma Dana şi elevii Fodor Robert, Pop Diana.